Tu cum îți exprimi iubirea față de copilul tău? Cum îi vorbești? Cum îl asculți? Copilul nu vine pe lume cu un manual. Părinții învață din mers, încercând să-l crească și să-l educe așa cum consideră că este mai bine. În ultimul timp însă există un interes tot mai mare al părinților de a se documenta despre cum e mai bine, de a învăța cum să abordeze relația cu copilul lor, astfel încât să clădească împreună o legătură bazată pe încredere și echilibru. Ce poți face în acest sens și care sunt elementele de care trebuie să ții cont în educarea copilului îți dezvăluie în continuare Oana Mosoiu, lector doctor în Științele Educației la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, formator Școala Familiei.
De la educația în stil autoritar la stilul modern
Copiii din generația actuală sunt educați de părinți crescuți predominant într-un stil autoritar. Câți dintre părinții de azi nu au fost puși la colț când greșeau? Crezi că această metodă de educație i se potrivește copilului tău? „Cultura socială în țara noastră a fost predominant autoritară, pornind de la modelul social din ultimii 60 de ani continuat în practicile parentale”, spune lector dr. Oana Mosoiu. Lucrurile s-au schimbat în prezent, dar nu întotdeauna în bine, mulți părinți adoptând mai degrabă un model de parenting permisiv sau un non-stil, caracterizat prin indiferență față de copil. Ce înseamnă aceste stiluri de parenting? Explică Oana Mosoiu: „Identificăm patru stiluri de parenting: stilul autoritar, în care părinții au cerințe înalte, dar manifestă sensibilitate scăzută la nevoile copilului; stilul competent, părinții au cerințe înalte și sensibilitate înaltă la nevoile copilului; stilul permisiv, cu cerințe scăzute și sensibilitate înaltă la nevoile copilului; și un non-stil, respectiv neglijent, în care părintele nu exercită nici cerințe de la copil, dar nici nu manifestă sensibilitate la nevoile acestuia. În acest ultim caz nu putem vorbi de un stil de parenting, ci de lipsa unui stil. Nu se manifestă nici afectivitatea, nici controlul, copilul fiind neglijat”.
Părinți autoritari – copii perfecționiști, neiertători, veșnic nemulțumiți
Practicarea unui stil autoritar se manifestă prin afectivitate scăzută față de copil, dar control ridicat. Părintele îi cere să respecte cu strictețe, fără să comenteze, regulile impuse. „Aceste reguli au valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este urmată de pedeapsă. Părintele nu se simte obligat să răspundă întrebărilor suplimentare: «De ce? Pentru că sunt mama/tatăl tău! Nu discutăm!». Intenția copilului de a-și manifesta independența este interpretată ca o formă de răzvrătire, fapt ce reprezintă o sursă importantă a conflictelor părinte-copil. Acest stil autoritar îl învață pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică, îi dezvoltă simțul critic, îi induce să devină perfecționist”, explică lector dr. Oana Mosoiu.
Acest stil parental poate avea un impact puternic asupra copilului. Specialistul în educație atrage atenția că: „Un copil crescut de părinți autoritari va învăța foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorințele altora, va fi neiertător cu cei care greșesc, va întâmpina dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente, va fi lipsit de inițiativă, de curaj, veșnic nemulțumit, se va teme permanent să nu greșească. Pentru el, a greși este sinonim cu a fi un ratat. Preocuparea lui majoră este «Ce va zice tata/mama când va afla?». Va fi un copil cu stimă de sine scăzută: «Am greșit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea să…». Or, un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative marcante pe parcursul întregii vieți, asemenea unui coșmar care te urmărește în permanență și de care (în cazuri fericite) scapi cu mare greutate”.
Stilul competent: disciplina îmbinată cu indulgența
În cadrul programelor de parenting se poate modifica modul în care părinții adoptă stilul parental, mutând practicile de la stilul autoritar (dominant) spre stilul competent. Acest model de educație are în vedere ca întotdeauna să fie respectate drepturile copilului. Părintele stabilește reguli pe care le aplică cu consecvență, „este indulgent, flexibil, deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viața copilului și a familiei. Cu toate acestea, este suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, pentru a-l învăța pe copil să respecte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau. Părintele încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele și personalitatea. Totodată, manifestă căldură față de copil, îl apreciază, îl consideră membru responsabil al familiei”. Stilul competent este cel mai productiv atât pentru copii, cât și pentru părinți, pe termen lung.
Cum se rezolvă eventualele probleme?
Stilul de parenting se formează încă din primii ani ai copilului și se construiește în funcție de primele experiențe părinte-copil. Așadar, se poate spune că părintele învață să-și educe copilul pe măsură ce acesta crește și acumulează experiențe împreună. Dar modelul de parenting depinde și de nivelul de educație al mamei și tatălui, care pot adopta în mod conștient și informat un stil parental. „Stilul ales funcționează dacă relația părinte copil este armonioasă”, precizează Oana Mosoiu.
Ce înseamnă o relație armonioasă? O relație în care sunt funcționale reguli, obiceiuri sau rutine în familie, cum ar fi luarea mesei, luarea deciziilor, rezolvarea conflictelor, modalități de comunicare, activități comune. O relație în care părinții sunt interesați de cum se simt copiii acasă, la școală, la joacă împreună cu prietenii lor, cum se simt cu ei înșiși. O relație în care părinții alocă timp și disponibilitate pentru activități recreative, jocuri, activități artistice.
Problemele nu sunt excluse, dar important este să li se găsească rezolvare. „Situațiile de criză ale copiilor, deși par că pun la îndoială stilul parental, pot fi soluționate eficient înțelegând diferența între ceea ce este normal pentru o anumită vârstă (crize tipice) sau ceea ce poate fi un semnal de alarmă”, explică specialistul. Totodată, cu multă comunicare, negociere și răbdare, dificultățile pot fi depășite. Cunoașterea bună a copilului, a stării lui afective, dar și a stării de sănătate sunt condiții pentru a părinții să poată răspunde eficient și fără prejudicii majore în cazul situațiilor cu probleme.
Sfatul specialistului:
Părinții ar trebui să înțeleagă că există diferențe între „a crește” și „a educa” un copil. Ambele aspecte sunt importante și este bine să se împletească armonios. Lector dr. Oana Mosoiu detaliază: „Creșterea copiilor implică în principiu grijă pentru starea biologică, fiziologică, privind funcționarea normală a corpului fizic al copilului, implică bunăstarea din punct de vedere fizic și emoțional, respectiv deprinderi de îngrijire și asigurarea sănătății, asigurarea alimentației sănătoase și a condițiilor normale de somn și odihnă, recreație, conexiune afectivă autentică. Educația este un demers sistematic, intenționat pentru a sprijini devenirea cognitivă, socio-afectivă și culturală a copilului în contexte diferite, sub influența persoanelor adulte, competențe în acest sens. Astfel, școala constituie sistemul cel mai organizat de educație a copiilor, însă familia precum și alte medii educaționale generează contexte de învățare la fel de importante, cu impact egalabil cu cel al școlii, uneori chiar mai puternic, considerând criza prin care trec sistemele educaționale în acest moment. Prin urmare, școala este deseori completată cu alte situații de învățare puternice, cu influențe educaționale remarcabile: cercuri de artă, practicarea unui sport, a cânta la un instrument muzical, participarea la activități de voluntariat, cercuri de cercetași, turism și turism montan, activități propuse de organizații nonguvernamentale cu activități în domeniul educației, tineretului și voluntariatului”.
Iată, așadar, cât de multe de activități puteți face cu copiii voștri. Viitorul acestora depinde de voi și tot demersul de zi cu zi înseamnă că vă apropiați împreună, pas cu pas, de acest viitor.
