A adunat mai bine de 20 de ani la catedră. Este autoarea a numeroase articole despre educație, parenting și învățământ. Acordă consiliere școlilor și grădinițelor din toată țara și realizează schimburi de experiență cu școli din întreaga lume. În Călărași, orașul natal, a fondat școala Helikon, cu 10 ani de activitate, o școală completă, de la grădiniță la liceu. Este mentor educațional și creatoarea platformei Vocea Părinților, locul unde cei interesați de o educație echilibrată o pot descoperi cel mai ușor pe Oana Moraru.
Despre ce înseamnă a avea vocație de dascăl și cum ar trebui să fie cei care se ocupă de educația copiilor noștri, despre cum se poate ține o lecție astfel încât fiecare copil să aibă o voce și fiecare privire să strălucească, despre influența internetului asupra copiilor și ce competențe contează pentru viitor vom vorbi în acest interviu cu Oana Moraru.
Ziarul de Sănătate: Am aflat dintr-o postare pe rețelele de socializare că mama dvs. a fost educatoare. Mama v-a îndrumat pașii către Liceul Pedagogic?
Oana Moraru: Am copilărit urmărind-o pe mama construindu-și scenarii de lecție, confecționând material didactic. Îmi plăcea când își decupa jetoane în formă de fluturi sau mingi colorate. Le folosea ca obiecte pentru numărat. Pe vremea aceea, jucăriile erau un lux. Nu mi se cumpărau decât la ziua de naștere și de Crăciun. Ce făcea mama dintr-o foarfecă și câteva creioane colorate mi se părea minunat. Lângă ea, mintea mea s-a obișnuit să urmărească ce anume produce schimbare în mințile celorlalți. Educația despre asta este. Despre cum orchestrezi situații de viață ca să-i dai șansa celuilalt să crească. Despre cum îl provoci, fără să te torni peste el. Îmi amintesc și acum, perfect, lecții întregi ale fostei mele învățătoare. Abia acum realizez că le priveam dintr-o perspectivă meta-, dincolo de rolul meu de elev. Mă minunam de strategiile ei, de ideile pe care le coace ca să priceapă și cel mai nevolnic dintre noi. Unuia, care avea mari dificultăți de recunoaștere a literelor și a sunetelor, îi desenase, îmi amintesc, pe degete și pe mâini, cu cerneală sau pix, tot felul de obiecte care să-l ajute să identifice o literă cu începutul sonor al vreunui cuvânt. Cred că învățam, de atunci, metodică – nu numai de la mama, dar și de la învățătoarea mea, care se lua tare în serios și avea aceeași pasiune. Lucruri pe care liceul mi le-a adus pe tavă și, culmea, pentru mine erau fascinante. Nu pentru toți colegii mei, pentru că liceul pedagogic era un loc strict, sever, cu profesori care ne amenințau tot timpul că ar trebui să ne reorientăm profesional, dacă simțim că nu ne place meseria.
ZDS: Sunteți învățător, profesor, mentor. Cine sunt mentorii dvs.?
Oana Moraru: Trei profesori am ținut mereu în suflet, la momente diferite: învățătoarea, profesoara mea de Română din gimnaziu și proful de Pedagogie din liceu. Ei mi-au fost mentori, în sensul că prin ochii lor eu am văzut că însemn ceva. Ei sunt oamenii care m-au văzut și datorită cărora, în loc să fac pași mici și secvențiali, ca toată lumea, am reușit, câteodată, să fac salturi mai mari, să gândesc dincolo de stereotipuri și să cred că pot dincolo de obișnuințe. Astăzi, mentorii mei sunt toți oamenii și toate întâmplările prin care trec. Cred că tot ce mișcă în jurul nostru este aici neîntâmplător, special pentru noi, ca să creștem. Durerea și dezamăgirile, nenorocul și trădările – inclusiv.
ZDS: Când și cum ați simțit că aveți vocație de dacăl? Ce înseamnă din punctul dvs. de vedere a avea vocație?
Oana Moraru: Ce le spun și tuturor elevilor mei e că sunt sigură că fiecare dintre noi ne naștem cu o chemare, cu o misiune. Că depinde de fiecare dintre noi cât știm de bine să ne ascultăm sufletul, ca să ne spună de ce suntem aici. Cred că eu am auzit chemarea asta de la oamenii din jurul meu, îndrăgostiți de ceea ce fac. Fata mea – are 13 ani – îmi zicea deunăzi că nu știe încă cine e și ce îi place să facă. I-am zis că trebuie să se cheme, să se strige, să se invoce. S-a speriat. Eu, în sinea mea, deja râdeam cu toată inima, pentru că știu că atunci când ești neliniștit că nu știi cine ești, ești deja pe drumul cel bun. Cunosc prea mulți oameni pentru care serviciul este o felie decupată, separată de restul vieții lor, sursă de stres sau doar pretext pentru salariu. Mi se pare trist să nu integrezi ce faci în ceea ce ești. Nu există om fără vocație. Există doar oameni surzi la vocea dinlăuntrul lor. Ca să te trezești din adormirea ta, trebuie să te ardă puțin pasiunea cuiva de lângă tine, să te inspire, să te neliniștească. Pe urmă îți găsești calea, oricum.
ZDS: Care sunt calitățile cele mai importante ale unui educator, și aici ne referim la orice persoană care contribuie la educația copilului?
Oana Moraru: Dincolo de faptul că educatoreala este o meserie, ea este, în primul rând, condiția fiecărui om pe lumea asta. Fiecare dintre noi este profesor pentru cei din jur și pentru sine. Fiecare copil și fiecare adult sunt profesori. Tot timpul învățăm ceva – adică observăm, analizăm, distingem, descriem, sortăm, explicăm, luăm decizii, facem planuri, emitem ipoteze, testăm, construim, corectăm, modelăm, creăm. Asta este învățarea – o condiție a omenirii. Că noi am și instituționalizat-o, e normal: prin școli, care sunt medii artificiale prin definiție și destinate să rămână mereu câțiva pași în urma timpului, facem educație pentru minima funcționare a societății. Pentru asta îți trebuie o școală, trebuie să cunoști teorii ale gândirii, modele și strategii didactice, trebuie să fii un bun psiholog și comunicator. La baza oricărui profil de bun profesor – fie că ne exercităm menirea în școală, fie în viața de toate zilele – stă trezirea spirituală: capacitatea ta de a fi prezent, aici și acum, cu inima lângă celălalt, cu atenția neîmpărțită; capacitatea de a nu judeca și de a fi un ascultător empatic și activ.
ZDS: Există un secret pentru a pătrunde în sufletul unui copil? Cum reușiți acest lucru?
Oana Moraru: Nu trebuie să ne propunem să pătrundem în sufletul nimănui. Nici să ne lăudăm că suntem iubiți de copii. Asta este o formă de egocentrism ridicol. Sufletele copiilor ne selectează pe noi, nu invers. Mă uit la copiii din grupa foarte mică a grădiniței noastre Helikon. Când vin străini în clasă, copiii de 1 an-1 an și jumătate au o extraordinară capacitate de a scana spiritul omului intrat pe ușă. Dintr-o singură privire ei știu dacă se joacă sau nu cu el, dacă îl primesc sau nu în sufletul lor. Unii adulți sunt respinși automat; către alții, copiii vin ca spre o lumină caldă. Dacă vrei să fii bun cu copiii, trebuie să fii bun lângă ei: neinvaziv, atent la nevoile lor. Toți copiii din lumea asta intuiesc natural cine e omul de lângă ei – ca și cum îi văd viața, în retrospectivă, printr-un glob magic de sticlă. Nu pot fi păcăliți, nu te poți preface lângă ei. Copiii sunt cei mai buni guru spirituali. Ei au capacitatea de a sta prezenți și a judeca instant cine suntem și cine ne prefacem că suntem.
ZDS: În școala românească se scrie mult, se copiază, există trei rânduri de caiete pentru aceeași materie, se rezolvă fișe de lucru. Mai rămâne timp din oră și pentru exprimarea gândurilor cu voce tare? Cât de importantă este vocea copilului în clasă?
Oana Moraru: Să reții, să înțelegi și să aplici sunt abia primele stadii ale operațiilor gândirii. Problema noastră nu e că se scrie și se copiază mult – copiii au nevoie și de rutină. Problema noastră e că nu facem saltul către operațiile superioare ale gândirii: analiză, evaluare, creație – cu toate ramificațiile pe care le presupune fiecare. Noi încă funcționăm după pedagogia obiectivelor legate de parcurgerea programei. Profesorul român mediu nu știe că este acolo, în clasă, ca să dezvolte gândire; că materia lui e un pretext; că nu importă dacă e Biologie sau Fizică, ci dacă prin cunoștințe despre natură și legile ei, copiii au accesat etaje superioare ale raționamentelor. Pentru că acestea din urmă decid calitatea vieții lor ulterioare de adult. Cum fac eu asocieri în mintea mea, ce alegeri și conexiuni mă condiționează – încă din școală – mă propagă către variante mai înțelepte sau mai proaste de viață. Cât despre dezvoltare emoțională, nici n-are sens să vorbim. Dacă ai un profesor slab la clasă, care face numai partea de jos a piramidei gândirii, nu-i mai poți cere și angajare emoțională a copilului. Până la urmă, calitatea emoțiilor noastre, starea de spirit, puterea și încrederea vocii noastre se dezvoltă mână în mână cu intelectul nostru, cu nivelul de energie cognitivă pe care îl atingem, cu strările de triumf și de bine că suntem mai capabili decât ieri.
ZDS: Afirmați într-un articol („Manual de fericire pentru clasa I“) că: „Poți face o oră astfel încât fiecare copil să aibă o voce și fiecare privire să strălucească“. Cum?
Oana Moraru: Tocmai am răspuns. Angajând intelect, emoție și voință. Sunt cele trei mari felii ale identității minții noastre. Pe toate trei trebuie să le conții tu, ca profesor – să nu le aștepți ca plată pentru că ești la catedră, de la copii. Ca să le sclipească ochii, copiii au nevoie să simtă că cineva ține tot spațiul pentru ei: că nu îi lasă, că îi ține ca un antrenor, sub ochi și sub încurajări, că îi vede pentru cine sunt ei, ca spirit, că îi provoacă. Toți vibrează dacă le aduci în clasă lecția sub forma unui dar, a unei surprize.
ZDS: Destul de mulți copii sunt încă învățați de părinți, bunici, educatori să fie cuminți de mici. Ce urmări poate avea disciplina bazată pe „Fii cuminte!“, „Taci din gură!“…?
Oana Moraru: „Fii cuminte“ și „Taci din gură“ se traduc așa: „Renunță la a fi tu însuți, reprimă-te, înghite ce simți și ce gândești pentru că îmi ești incomod“. Consecințele sunt viitori adulți care trăiesc cu frică, în relații disfuncționale, nefericiți, pentru că au fost invitați, de mici, să creadă că sunt defecți și inadecvați pentru cei de lângă ei. Aceștia sunt viitorii adulți cu probleme de atașament, dependenți de ceilalți ca să își umple golul sufletesc, nesiguri, geloși, furioși că lumea e nedreaptă.
ZDS: Asistăm la un fenomen de mare amploare: de la copii de 1-2 ani până la vârstnici, toți folosesc telefonul, tableta, internetul. Dar este o utilizare haotică, aproape tabloidizată. Ar putea școala să facă ceva pentru a-i învăța pe copii cum să utilizeze internetul? Programa școlară ar putea integra o disciplină/metodă în acest sens?
Oana Moraru: Când copiii mergeau la școală cu tăblița de gât și creta, apariția creionului și a hârtiei trebuie să le fi dat mari bătăi de cap. Așa cum ne dau nouă astăzi tabletele și telefoanele. Când ai mei îmi cumpărau o jucărie nouă dormeam cu ea sub pernă, o sorbeam din ochi toată ziua, mă turnam în ea și lumea din jur dispărea. Așa este astăzi tehnologia – un instrument nou și fascinant pe care încă nu l-am integrat în echilibrul vieții noastre, care încă ne abuzează pe noi. Dar, mă rog, mai sunt o mie de astfel de lucruri care ne-au preluat viețile: consumismul, media țipătoare, trăitul în planuri și viitor, niciodată în prezent, goana după realizări exterioare, după ambalaj și bucurii de carton. Nu, nu ne trebuie o disciplină școlară ca să ne învețe să mâncăm sănătos, să traversăm corect strada, să tolerăm disferențele dintre noi sau să folosim internetul inteligent. Dimpotrivă, toate disciplinele trebuie să facă asta. Am mai spus-o: fiecare domeniu de interes uman sau știință trebuie să ducă aici: la decizii înțelepte pentru viața noastră.
ZDS: Părinții de azi sunt tentați spre hiperprotecție, își ajută exagerat copiii, le oferă totul pe tavă. Considerați că se poate menține un echilibru între nevoia de a răspunde plăcerilor copilului și nevoia de a construi reguli în educația copilului?
Oana Moraru: Părinții-elicopter (hiperprotectivi) sunt așa nu din dragoste, ci din egoism. Pentru că se simt vinovați pentru prea puținul timp petrecut alături de copii; pentru că se simt vinovați cu propria lor viață, nemulțumiți sau goi pe dinăuntru – se refugiază în copilul lor, fac din el ținta potolirii durerilor personale. Nimic mai egoist și disfuncțional. Ca să fii echilibrat lângă copilul tău – la o distanță care permite și control, și spațiu pentru alegeri personale – trebuie să fii tu, ca adult, trezit din iluzia propriei vieți. Trebuie să te fi luat adesea la palme, în șuturi și sub scrutina celor mai critici ochi personali: trebuie să vezi cum poți să procesezi și să stingi toate durerile din propria copilărie, toate relațiile proaste, toate datoriile sufletești pe care le-ai purtat, ca o piatră grea, în inimă. Dacă nu te cureți sufletește, copilul tău preia cam totul și îl duce, mai departe, ca pe un bolovan legat de picior, uneori, fără măcar să știe că acela nu e bagajul lui.
ZDS: Cum se pot implica părinții mai mult în relația cu școala? Acum, majoritatea părinților nu fac decât să achite fondul clasei, eventual o excursie. Pot face mai mult decât atât? Legea actuală permite un parteneriat real între părinte și școală?
Oana Moraru: Părinții au tot dreptul să fie lângă școala și profesorii copiilor lor. Pentru că în România, aparatul de stat este supradimensionat, cam toți avem reflexe de funcționari lipsiți de responsabilitate sufletească. Școlile sunt uzine uriașe unde lumea își face treaba, dar în tabere bine delimintate: profesorii au baricada lor, părinții sunt ținuți la distanță pentru că sunt adesea prea dificili, pretențioși sau ignoranți. Școlile bune în lume sunt parte din comunitate – părinții le conțin pe ele, nu invers. Cu reguli, desigur. Părintele român are încă reflexul de „drepți“ în fața profesorilor copilului lui. Nu e suficient de asertiv și nici cu tact. În mod normal, părintele trebuie să se intereseze mereu de soarta copilului lui, să îl sprijine cu temele și proiectele lui, să se ofere ca voluntar, ca resursă pentru profesori, să deschidă gura când ceva i se pare în neregulă, să țină spatele copilului lui, orice ar fi.
ZDS: Care sunt cele mai „acute“ probleme cu care se confruntă învățământul românesc și ce soluții vedeți pentru rezolvarea lor?
Oana Moraru: Piramida puterii în școli este și a fost puteric politizată, deci, coruptă. Interesele sindicatelor sunt pervertite de mult timp. Pregătirea profesorilor este precară. Bani sunt, dar sunt folosiți ineficient. Nu există un sistem de monitorizare, feed-back cu reglare a calității actului didactic – pe școală sau pe individ, de la profesor la profesor. Deci nu există răspundere profesională pentru impactul meu – bun sau prost – asupra copilului. Tot sistemul este birocratizat, merge din inerție. Rezultatele frumoase și profesorii cu har sunt exemple în ciuda învățământului românesc, nu datorită lui.
ZDS: În viziunea dvs., cum arată un sistem de învățământ ideal?
Oana Moraru: Un sistem ideal este unul care se schimbă, se adaptează. Este unul descentralizat, cu școlile lăsate să își decidă destinele, cu libertate pe design curricular, cu implicarea familiilor și a comunității locale, cu mult personal didactic auxiliar – de tip consilieri, psihologi, profesori de sprijn.
ZDS: În curând va începe noul an școlar. Ar putea fi acesta un motiv de entuziasm pentru copii, părinți, profesori? Un mic îndrumar pentru prima zi de școală…
Oana Moraru: Copiii trebuie să plece de acasă convinși că se află pe un drum personal de creștere și cunoaștere; convinși că niciun sistem din lume și niciun om, oricât de aberant, nu are putere să se pună de-a curmezișul destinelor lor, dacă ei cred în ei înșiși. Sigur, asta depinde enorm de familie – de cât de stabili sunt părinții, de cât de bine știu ei să creadă, la rândul lor, în copii, să vizualizeze cu ei și pentru ei succesul, împlinirea în viață. De cele mai multe ori, puterea aceasta a visului și a intenției îl așază pe copil pe un traseu atât de nezdruncinat, că orice alte nedreptăți sau accidente sunt doar parte a construcției, niciodată motiv de resemnare sau dezamăgire. Numai părinții au degetul pe acest trăgaci – pe resortul care îl aruncă pe copil, cu curaj, înainte. De regulă, autodeterminarea și spiritul de neînvins al unui copil vin de la părinți bine conectați emoțional, fără judecăți și cântăriri anxioase, care se bucură de cine sunt copiii lor și nu se abandonează fricii.
ZDS: Ce planuri, așteptări, dorințe aveți pentru anul școlar viitor?
Oana Moraru: Eu sunt tare recunoscătoare că intru în al 10-lea an cu proiectul Școlii Helikon. Suntem un ciclu complet, de la grădiniță la liceu. Sunt recunoscătoare pentru toți anii ăștia – pentru toți copiii de lângă mine, pentru toate întâmplările, lacrimile și triumfurile lor. Pentru mine îmi doresc putere și înțelepciune. Mi-ar plăcea să știu, la capătul drumului meu, că am ajutat niște oameni, că sunt și eu parte din rădăcina creșterii lor. În România ne trebuie o revoluție spirituală. Învățământul e doar vârful iceberg-ului. Ne trebuie să reînvățăm cum să ne iubim pe noi ca să ne iubim și copiii, un pic mai bine și mai conștient.
